A fost cel mai trist “te iubesc” AUZIT vreodată,

Lipsit de freamătul emoției, care abia ar mai fi putut să îl țină,

Ieșit din locul înălțător, în care sufletul ar fi putut să îl venereze,

Atins de privirea iubitoare, care ar fi putut căuta un surâs scăpat.

A fost cel mai trist “te iubesc” SPUS vreodată,

Cu graba palmelor, care unelteau altceva,

Din ciudățenia cuvintelor scoase, parcă, din greșeală,

Din vârful buzelor, și ele încruntate în dezacord.

A fost cel mai trist “te iubesc”, pe care ai avut puterea să îl rostești.

Nici tu nu crezi unde ai ajuns, cu “puterea” ta!

Cu mânuirea și mărinimia care te definesc, cumva.

Ele nu sunt reale, ele nu exprimă ceva,

Este acel trist, îmbrăcat în haina unui nou “te iubesc”,

Spus cândva, altcuiva, tuturor și nimănui,

Este acel “te iubesc”, pe care tu nu l-ai simțit niciodată.

Te-ai întrebat vreodată, ce este un “te iubesc”?

De unde vine și cum se așază?

Ce înseamnă și cum se simte?

Ce inspiră și cum vibrează?

Acel “te iubesc”, care să cuprindă TOT?

Ai auzit de el, dar nu l-ai avut vreodată,

L-ai spus de atât de multe ori, că, încă, îl confunzi.

Este un gol pe care nu simți cum să îl acoperi,  

Eşti trist şi plin de stângăcii ciudate,

Te amăgeşti în fiecare zi şi trăiești fără să simți “te iubesc”.

Deții, cu triumf, un număr infinit de personaje,

Toate închise ermetic. La fel ca și tine.

În rostogolirea celor două cuvinte, vă căutați privirile,

Poate găsiți acolo ceva, din umanitate.

A fost cel mai trist “te iubesc” de care am avut parte,

Un hău de viață goală, disperată, încercată și trădată…

de nimic.

Acel nimic, din care urli mut.