Auzi frecvent în jurul tău despre “traumele copilăriei”. Citeşti articole despre programe care se ocupă de vindecarea acestor traume şi oameni de bine care se oferă să te ajute să depăşeşti momentul.

Te întrebi, poate, care este treaba cu aceste traume? De ce ar trebui să ai preocuparea lor în viaţa ta actuală, de adult? Ce importanţă mai au, acum, momente din copilăria de mult timp încheiată?

Sunt întrebări şi curiozităţi fireşti care îţi traversează gândul la primul impact cu expresia.

Ca să poţi avea acurateţea răspunsurilor, încearcă să îţi conştientizezi puţin viaţa actuală şi întreabă-te, din perspectiva adultului de astăzi: Sunt în deplină armonie cu mine, cu alegerile mele, capacităţile mele de a decide, de a comunica, de a mă exprima, de a accepta, de a ierta, de a ajuta, de a cere, de a îmi asuma, de a fi autentic?

Şi dacă răspunsul simplu este “da”, înseamnă că eşti bine cu tine şi că viaţa ta de copil nu a generat, prin desfăşurarea ei, momente sau situaţii care să îţi rămână imprimate în structura ta ca “traume”, totul a decurs firesc şi normal pentru acea etapă.

Însă, dacă la primul impact cu evenimente desfăşurate în viaţa ta de adult, devii anxios, temător, incapabil să decizi, închis în propriile gânduri, dornic de răzbunare, detaşat de emoţional, necomunicativ, însetat de răutate, în aşteptare de lauri falşi, toate aceste stări îşi au originea în copilăria ta.

Cum aşa? Gândeşte-te! Un copil este ca o pânză albă pe care părinţii aştern: gânduri, emoţii, sentimente, acceptare, căldură sufletească, apropiere, mângâiere, trăiri, deschidere către comunicare, sprijin necondiţionat, iubire manifestată, toate într-o putere a exemplului numai bună de urmat de către copil. Se numeşte educaţie sănătoasă, iar copilul, prin puterea sa, o va asimila cu viteza unui burete care absoarbe tot.

Dar există şi situaţia în care toate aceste elemente sănătoase lipsesc cu desăvârsire inclusiv din viaţa părinţilor acelui copil şi atunci tot ce pot emite în jurul lor este contrariul, poate din obişnuinţa, neputinţă sau necunoaştere. Iar în viaţa acelui copil, acestea devin “traumele copilăriei”, care nu se vor opri la etapa copilăriei, deoarece, odată instalate, vor urmări omul pe întregul parcurs al vieţii sale.

Aşadar, “traumele copilăriei” există şi pentru a le putea domoli este necesar să le conştientizezi pentru ca apoi să le poţi confrunta. De cele mai multe ori nu confrunţi părinţii, care poate nu au ştiut să îţi fie aproape în modul în care tu ai simţit sau ţi-ai fi dorit, ci confrunţi situaţia existenţei traumelor. Nu te opreşti nici la acest pas, ci lucrezi pentru a găsi soluţii să le poţi accepta, în mod corect, în viaţa ta de adult.

Negarea lor nu înseamnă rezolvarea lor, înseamnă fuga de tine şi trăirea într-o capsulă a blocajului de neclintit. Şi mai grav, în mod conştient sau nu, TU le vei reproduce mai departe în situaţiile de viaţa pe care le generezi în jurul tău.

În realitate “traumele copilăriei” nu dispar, pentru că ele sunt deja instalate în structura ta umană, dar pot deveni o parte a vieţii tale pe care să o poţi controla aşa cum TU vrei, nu aşa cum ele îţi dictează.

Oricât de greu sau de nesemnificativ pare, “traumele copilăriei” pot distruge adultul, dacă nu sunt limitate.

Care este partea bună din aceasta situaţie de viaţă? TU, astăzi, te poţi reinventa în felul în care te simţi şi exişti, mediu ce poate fi total diferit de cel al copilăriei tale, mediu în care copilul din tine a fost nevoit să se afle.

Nu uita să recunoşti atunci când greşeşti, să fii autentic cu tine şi cu cei din jurul tău, să fii mereu deschis către progres şi să nu priveşti înapoi, acolo unde ai încheiat de multă vreme etapa.

Iar când trecutul îşi mai arată intenţia de a reveni sau îl recunoşti în tipologii, nu accepta să te acapareze, limitează-i intervenţia şi mergi pe calea aleasă acum, în mod conştient, de tine.

Acum eşti bine!